Nu mai este mult și creștin-ortodocșii români sărbătoresc Paștele, în timp de catolicii și protestanții l-au sărbătorit deja. Ca de obicei, ar trebui să ne întrebăm cum reacționează confrații români în cazul unei situații mai rar întâlnite.
Pe lângă faptul că se dau cei mai religioși din univers, nu trebuie să uităm de ospețele zeiești din această perioadă, acesta fiind un veritabil mod de concurs între drept-credincioșii români. Cin’ are mai multă mâncare? Cin’ bagă mai mult în el? Ăla care a fost ales de divinitate. Așa ajungem ca în perioadele sărbătorilor să vedem coadă la urgențe în spitale, nici oamenii ăia nu se pot bucura măcar de sărbători, c-atunci se trezesc românii să mănânce pân’ când crapă.
Putem spune doar că suntem o nație de obezi în devenire, unde excesul e ceva obișnuit, mai rău e dacă ești moderat, e ceva-n neregulă acolo, ori ești bolnav ori n-ai ce. Să raportăm aceste apucături consumeriste la marele sentiment de religiozitate fățișă al românilor, respectiv modul în care sunt înțelese și asumate valorile promovate de către aceste sărbători. Un exemplu simplu, adeseori folosit, merge omulețul la biserică, se roagă vreo câteva ore, apoi iese, bagă o dușcă în prima cârciumă și merge acasă și își ia copiii și nevasta la fugărit. Nu sunt povești, astfel de întâmplări încă sunt des întâlnite în România rurală. Aș vrea să cred că acel om a înțeles ceva din tot ce a auzit pe la biserică, unde și-a pierdut câteva ore din viață, dar și că pentru el Paștele înseamnă altceva decât ouă, drob, pască, mieluț și multă-multă băutură.
Acesta a fost un exemplu exagerat, mai mult pentru a realiza un contrast, dar trebuie să ne gândim serios cum se manifestă relgiozitatea pe scară largă în România și ce mai înseamnă o sărbătoare pentru un român. Într-adevăr, o parte din sărbătoare include și elemente prin care să fie marcată cumva ieșirea din comun, printre care și elemente de ordin culinar, dar dacă stăm și ne uităm bine, acestea au preluat controlul și au devenit un definitor al sărbătorii la noi.
