Revin asupra discuției legate de răspunsul pe care îl găsește sau se presupune că încearcă să în găsească sistemul românesc la neîncrederea pe care cetățenii o manifestă asupra sa în perioada post-comunistă.
Modelul pe care ne-am putea baza analogia este unul economic, mai exact vorbim de un capital de încredere deținut de către cetățenii țării, aceștia îl pot investi, acorda politicienilor. În acest moment apar așteptările și fiecare individ își proiectează un anumit traiect al investiției, respectiv modul în care aceasta îi va aduce beneficii, bunăstare de-a lungul timpului.
În măsura în care traiectul investiției corespunde așteptărilor indivizilor și le aduce acestora profit, atunci și clasa politică, conducerea beneficiază de încrederea „investitorilor sociali”.
Dacă sistemul dă chix în modul în care manageriază încrederea investitorilor, atunci încep să apară dezamăgirile în rândul cetățenilor, iar beneficiile aduse acestora nu corespund așteptărilor lor, atunci aceștia evită riscurile și își retrag capitalul de încredere din investiția în conducători, iar sistemul se dezechilibrează. Efectele încep să funcționeze ca un domino, iar de aici mai departe întreg sistemul este perturbat.
Aceasta este doar o schemă descriptivă scurtă a problemei încrederii cetățenilor români în sistemul de conducere, dar această problemă comportă mult mai multe laturi, iar surprinderea tuturor dimensiunilor acestor probleme necesită o muncă laborioasă și detaliată, aici nu ne propunem decât o descriere scurtă și speculativă a problemei.
