Pe zi ce trece românii mi se par tot mai imposibili, s-ar putea să prefer să lucrez cu magrebieni, cu indieni, cu irochezi, cu orice fel de populații exotice, chiar primitive, numai români să nu fie.
Nu vreau să fiu rău, nu vreau să fiu hater, nu am chef de glume proaste, dar mi s-ar acrit să lupt cu mentalitatea românească. Poate sunt eu un ciudat, poate am nimerit eu greșit, nu am dreptul să generalizez, dar s-a cam umplut paharul.
Mi se pare o chestie de educație, de bun simț să îi răsplătești unui om un serviciu. Nu sunt nesimțit, dar nici ca un bun samaritean nu pot trăi la nesfârșit, deja am o grămadă de timp de când doar dintr-un internship în altul trăiesc, voluntariat mai peste tot pe unde am găsit am făcut, am oferit consiliere și ajutor gratuit, am zis să mai fac și eu un bine oamenilor, dar deja s-a ajuns la prea mult. Te ajut o dată, te ajut de două ori, totul fără să îți cer nimic, dar deja când se ajunge la cererea ajutorului pentru a treia sau a patra oră parcă deja timpul meu ajunge să fie deja nesimțire, parcă aș aștepta și eu măcar niște mulțumiri, nu altceva.
Oare nu se poate să primim totul pe gratis? Dar când vine rândul nostru să fim plătiți… să primim cât mai mulți bani. Nu scoatem din buzunar nimic, dar așteptăm întotdeauna să primim.
Pe gratis să fie prieteni. De aia ne aflăm aici, nu înțelegem de unde ne vin banii, nu știm să oferim nimic în schimbul lor, iar atunci când plătim ceva… nu știm ce să așteptăm.
E trist, prieteni.
