A mai trecut un an de când barbarismul s-a manifestat ca la el acasă în România. Mulți au uitat, au și iertat, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. A fost un eveniment oarecare, peste care s-a trecut repede, fără repercusiuni prea mari.
Poate unele scuze precum democrația timpurie și nematurizată din România nu se acceptă. Să nu uităm că persoanele care au recurs la chemarea minerilor la București au rămas în fruntea României și după toate evenimentele nefericite care s-au petrecut.
E inadmisibil ca de șase ori să se apeleze la niște forțe primitive pentru instituirea ordinii prin forță. Comuniștii au acționat așa cum au fost învățați, termeni din acea perioadă fiind utilizați și în zilele noastre, să nu uităm că protestatarii au fost numiți „golani”, iar mineriadele au fost numite și „Golaniada”. (Să nu uităm de recentele declarații ale lui Ioan Rus, în care a folosit același termen!)
Modul sălbatic prin care s-a încercat reducerea la tăcere a vocii străzii este o tehnică prin definiție comunistă, care a funcționat de minune și în țara noastră.
Am uitat mult prea repede, iar sângele vărsat își caută răzbunarea. Vocile celor care au fost reduși la tăcere prin aceste barbarisme își reclamă dreptul de a își spune din nou cuvântul.
„Mai bine haimana decât trădător!
Mai bine huligan decât dictator!
Mai bine golan decât activist!
Mai bine mort decât comunist!”
Nu uităm, nu iertăm!
