Adeseori m-am oprit și m-am întrebat ce mai înseamnă sărbătorile pentru români, dar nu numai pentru români, pentru ceea ce poate fi numit om contemporan.
Cât mai este trăire din ceea ce numim sărbătoare? Să fiu mai clar, trăire interioară. Poate ar trebui să aflăm și cât mai este trăire exterioară, în special mercantilă. Am transformat sărbătorile în prilejuri de a cheltui și de a face profit, de a da și de a primi cadouri, uitând de noi, uitând de cei dragi, uitând de semnificație lucrurilor pe care le dăruim, așteptând întotdeauna ceva din partea celorlalți.
Nu sunt un bigot, nu am pretenția să cer cuiva să își petreacă sărbătorile pe lângă biserică, nu cumva să credeți așa ceva. Eu înțeleg altfel sărbătorile, poate am fost crescut într-o cultură românească mai diferită decât cea majoritară, iar acum îmi este greu să mă schimb și să mă adaptez la ceea la ce s-a ajuns azi să se numească sărbătoare. Poate altădată înțelegeam sărbătoarea drept prilej de a sta alături de cei din familie, alături de oameni dragi. Alăturarea a rămas și în ziua de azi, dar se cam raportează doar la mâncare, iar intensitatea trăirilor de sărbători este dată de cât de multă mâncare se servește și de cât sofisticată este.
Ne-am întinat în materialism, ne-am pierdut pe drum, iar tot acum a apărut, în mod inevitabil, și mercantilizarea sărbătorilor. Plătim asta cu prețul a ceea ce mai rămăsese uman. Am ajuns să acționăm automat, robotic, fără personalitate, nu ieșim din tipare, gândim stereotipic, neexistând nimic în afară de „da” și „nu”. Acționăm instictual, uităm cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.
Poate „omul pelican” al Irinei Nicolau explică totul mult mai bine și ne facem să înțelegem mult mai ușor mercantilizarea sărbătorilor. Permiteți-mi, vă rog, să citez din nou s-o citez cu entuziasm pe Irina:
Pelicanul nu gândește, gândesc alții pentru el.
Prin aceasta cred că am spus totul și am încheiat bucla pe care am început-o prin scrierea acestui articol.
