Feminismul este o mișcare și o doctrină care a zguduit serios societatea americană secolul trecut, rădăcinile acestei mișcări găsindu-se cu multe secole în urmă (în mitologie avem un bun exemplu, cel al amazoanelor). Din păcate, la noi încă nu a apărut, iar forma în care încearcă să își facă apariția de ceva vreme e mai mult decât caraghioasă.
Feminismul românesc nu are nicio legătură cu creșterea importanței femeii în societate, atât în ceea ce privește cum sunt percepute, cât și la pozițiile ocupate de către ele, în special la nivel decizional.
Privind feminismul care tot încearcă să își facă prezența cunoscută și în România, observăm că e asociat cu un soi de celibatarism care încearcă să transforme femeia într-un exponent al regnului, un real eșec dacă ne raportăm la valorile pe care se fundamentează adevăratul feminism.
Aș îndrâzni să spun că atât de tristă e România încât a reușit să pervertească și feminismul, nici el nu e ceea ce ar trebui să fie. Cu o notă amuzantă aș îndrăzni să spun că nu înțeleg de ce toate feministele românce îs urâte? Să nu fie oare feminismul lor doar un refugiu pentru a-și ascunde frustrările? :)) Pot fi acuzat de discriminare, dar e o glumă, atenție.
Societatea românească e mult prea imatură pentru a putea vedea vreo urmă de adevărat feminism aici. Nu reușim să ne desprindem de ideea că femeia este doar o mașină de gătit, o mașină de spălat rufe, o mașină de crescut copii, o mașină pe care o poți folosi la orice. Aprecierile lipsesc, poate mai apar uneori, dar și aceasta doar atunci când sunt cerute. De ocuparea unor poziții ierarhice… cam rareori vine vorba. Hai să analizăm procentul femeilor și bărbaților din România din momentul ăsta și să ne uităm la instituția reprezentativă a democrației, în ce măsură se reflectă aceasta acolo?
Da, la fel ziceam și eu, în România nu există feminism. Iar dacă există… e plecat în vacanță.
