Pe zi ce trece îmi dau seama că sunt tot mai bătrân, deși nu am trecut de 20 de ani de mult timp. Mă simt tot mai expirat față de generația tânără, mă simt de modă veche, pornind de la îmbrăcăminte, până la obiceiuri și modul în care îmi petrec timpul liber.
Am crescut și eu alături de calculator, dar jocurile pe care le jucam eu nu erau nici pe departe atât de… violente, dar și grele, precum sunt cele pe care le joacă puștii de astăzi. Unele jocuri sunt de o complexitate inimaginabilă pentru vârsta lor, altele sunt mult prea violente, am văzut puști de 5 ani jumătate care se juca, spunea el, jocuri cu împușcături. El de fapt juca Counter Strike 1.6, dar surprinzător pentru mine a fost faptul că puștiul se descurca foarte bine, juca online și reușea să facă față adversarilor cu ușurință.
Poate nu ar fi nimic neobișnit ca un puști să se joace jocuri cu împușcături, și eu am făcut-o la vârsta aia, dar jocul se numea Chicken Invaders sau… mai era unul asemănător cu „rațele și vânătorii”, în niciun caz nu mă puteam folosi de un machine gun sau de un cuțit. 😀
Pe de o parte, înțeleg înclinația aproape biologică a băiețeilor pentru violentă, pentru brutalitate, dar, pe de altă parte, nu îi înțeleg pe părinții care le permit copiilor să joace astfel de jocuri, cred că ar trebui ca părinții să fie mult mai atenți în această privință, impactul psihologic al jocurilor asupra personalității (aflate în formare) a copiilor fiind extrem de mare, iar violenșa aceasta, numită de unii ludică („un fleac”, ar zice ei), dar impactul acestor jocuri poate nu își face cunoscută prezența imediat, dar în timp se va resimți, iar atunci nu vor ști cum să motiveze setea de violență a puștilor.
Să nu fiu înțeles greșit, nu sunt împotriva jocurilor cu împușcături, nu vreau ca băiețeii să se apuc de jocuri dress-up, dar nici cu formele foarte violente propagate prin intermediul acestor jocuri. 🙂
