Noi, românii, avem un mare defect, printre multe altele, ne place să ne lăudăm cu potențialul pe care îl avem, atât în ceea ce privește capacitățile intelectuale, dar și atunci când vorbim despre țara noastră. Ne complacem în acest „Avem potențial” și uităm să mai facem ceva, dar spunem că am putea face orice, dacă am vrea. Aici stă cheia, nu vrem, dar nici nu facem niciun efort pentru a renunța la sărăcia și prostia în care ne lăfăim.
Au putut străinii? Putem și noi, avem potențial, dar nu ne batem capul, de ce am face-o, oare?
Dăm dovadă de-o aroganță prostească, preferăm să rămânem proști și săraci, dar să fim cu nasul pe sus. Așteptăm bani din nimic, vrem ca totul să vină fără vreun fel de efort din partea noastră, fără vreun sacrificiu, Doamne ferește de vreo investiție, nici gând, cum să ne cheltuim noi banii, și așa puțini. Rămânem în mizerie și sărăcie, iar puținii bani rămân ascunși sub saltele, nu riscăm un leu, nu avem niciun fel de spirit antreprenorial, dar nici să economisim cu cap nu știm. Cei puțini care au știut să investească și au avut curajul să riște s-au erijat, au reușit să iasă din sărăcie și mediocritate și au reușit să exploateze acel potențial mult lăudat de unii.
Degeaba ne lăudăm cu potențialul, el trebuie valorificat într-un fel, iar asta puțini înțeleg și preferă să arunce-n față clișee precum: „În afară…”, „În altă țară…”. Adăugând: „Avem și noi potențial, dar…”.
Avem lacuri, avem munți, avem mare, avem dealuri, avem câmpii, avem cu ce. Dar n-ai cu cine, dom’le! Aici toți preferă să își etaleze potențialul, dar să stea cu mâinile buzunare și să își mângâie chelia din când în când, luând o pauză de la etalarea goliciunii.
