Profesorul și Stephen Hawking

Profesorii sunt o categorie de oameni pe care îi respect. În România ei depun efoturi enorme, pe bani puțini, adeseori luptând împotriva sistemului pentru a își realiza elevii. Dar nu toți profesorii sunt așa. De-a lungul timpului am ajuns să împart profesorii în două categorii:

  • profesorii care își îndeplinesc atribuțiile, care se ocupă de elevi și reușesc să îl transforme și pe cel mai idiot elev într-unul inteligent. Sunt profesorii pe care îi respect, sunt profesorii care și-au pus amprenta asupra mea și fără de care nu aș fi fost ceea ce sunt acum, probabil nu aș fi știut să scriu, să îmi deschid un blog, să vă pot împărtăși și vouă aceste gânduri. Sunt profesorii pe care îi iubesc, îi prețuiesc și aș da orice să îi reîntâlnesc și să mai am o discuție cu ei.
  • profesorii care nu își învață elevii cum trebuie, care se cred autosuficienți și atotștiutori. Aceștia își tratează elevii cu superioritate și cred că nu au nimic de învăațat de la ei. Sunt profesorii care mi-au încărcat memoria numai cu informații inutile, mi-au omorât timpul cu teme inutile sau… nu m-au învățat nimic. Îi urăsc pe scurt, nu vreau să îi întâlnesc pentru că o întâlnire poate degenera și s-ar putea termina urât.

Așa cum am spus, detest cel mai mult profesorii care se consideră autosuficienți și atotștiutori, sunt oamenii pe care îi urăsc cel mai mult. Îmi poți face orice rău, mă poți jigni, mă poți enerva, îmi poți face orice, dar nu mă poți scoate din sărite atât de tare precm un profesor care se crede atotștiutor.

Așa cum spunea și Constantin Noica, „O școală în care nu învață și profesorul e o absurditate”. Am rămas impresionat atunci când am avut o discuție pe această temă cu profesoara care m-a învățat cele mai multe lucruri pe care le știu, cea care m-a transformat dintr-un elev mediocru într-un premiant și olimpic. Ea mi-a împărtășit că mereu are ceva de învățat de la elevii ei, mereu va avea ceva nou de descoperit și de aceea s-a făcut profesoară, simte că pentru asta s-a născut și fără să facă asta nu ar putea trăi. La început am urât-o, mă obliga să învăț și îmi punea numai note mici, în final, am ajuns să o respect și să fie profesoara mea preferată. Acum îi sunt recunoscător și o respect pentru ceea ce făcea atunci.

 

Acum, să ajungem la tema articolului. Profesorul și Stephen Hawking. Acum 4 luni, dintr-o întâmplare am fost obligat să mă întovărășesc cu o profesoară. A fost un context mai special, o poveste prea lungă și prea complicată pentru a fi spusă aici. În fine, o profesoară de liceu care predă științe socio-umane, o frustrată cu un trecut nu tocmai demn de un învățător și maestru. Cu o încercare la activ de a intra la drept, nu a reușit să termine primul an, nu a luat decât vreo 2-3 examene, s-a lăsat. A început filozofia, cică i-a plăcut, a terminat-o și a dat-o-n profesoreală. Fără o cultură generală prea vastă, pasionată de ocultism, detestă psihologia (pe care, culmea!, o și predă), nu înțelege economia (la fel, o predă) și îi place dezvoltarea personală, dar nu aia serioasă, mai mult aia pentru proști, aia în care ăla scrie ceea ce vrei să auzi, hrană pentru intelectul prost. Din discuție în discuție, între perioadele dedicate muncii, discutam diverse, știință, filosofie, mai râdeam de ea pe teme de dezvoltare personală și așa mai departe, ajungem să discutăm despre știință. Bineînțeles, ea e o idioată care nici teoremele lui Thales și Pitagora nu le-a putut înțelege, nu puteam discuta alte lucruri, mult mai complicate pe care le-am fi putut lega de chestii ce țin de domeniile socio-umane. După o discuție în care i-am demontat câteva argumente și i-am spus mai multe lucruri negative despre niște autori pe care mi i-a nominalizat am tăcut. A fost o perioadă de tăcere destul de lungă. Am tăcut amândoi, am așteptat să vorbească ea pentru a o face din nou praf. În timpul ăsta mă gândeam cum poate ea învăța niște liceeni ceva, având în vedere cât de rigidă e din punct de vedere intelectual.  În fine, ea începe să vorbească și spune niște cuvinte care mă scot din sărite. Mă întreabă dacă am auzit de Stephen Hawking, un fel de nimurici care stă într-un scaun cu rotile și are o voce robotică, zice ea un retard.  M-am enervat și am început s-o întreb, pe un ton nu tocmai elegant, ce știe despre Hawking și am pus-o să îmi explice câteva lucruri dintre cele pe care le-a descoperit el. Nu a știut nici măcar ce este el, cu ce se ocupă, a auzit din trecere, de la cineva, că nu a descoperit mare lucru și că ar fi un fizician mediocru. I-am explicat că Stephen Hawking e un fizician, probabil cel mai deștept om încă în viață. A făcut câteva descoperiri importante și în acest moment este profesor la Universitatea Cambridge, ocupând catedra de matematică, cea pe care a ocupat-o Isaac Newton acum câteva zeci bune de ani. Numai pentru că ocupă aceeași catedră pe care a ocupat-o o personalitate atât de mare ar trebui să ne gândim de ce calibru este acest om. Să trecem dincolo de handicapul lui fizic și să îi vedem puțin trecutul. Să vedem ce a făcut și cine este el cu adevărat.

 

Nu m-aș fi așteptat la așa ceva din partea unui amărât de profesor, un idiot care a terminat cu greu o facultate și un master, care predă pe bani puțini unor elevi de la un liceu mediocru, printre ultimele din oraș.  Pe moment m-am enervat și m-a revoltat cum de un om ca acesta poate învăța pe cineva ceva și poate face parte din sistemul de învățământ. Mult timp îmi aduceam aminte de ce mi-a spus și mă enervam subit. Până la urmă, m-am calmat. Definitiv. Mi-am adus aminte de cea de-a doua categorie de profesori pe care am enumerat-o mai sus.

 

Acum mă amuz. Un amărât de profesor se trage de Stephen Hawking și îl face retard. Așteptați-vă ca într-o zi copilul să vă vină acasă și să vă spună ceea ce l-a învățat un astfel de profesor la școală.

Vă veți face cruce.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *