Povestea puștiului

Nu obișnuiesc să scriu aici povești din viața personală, în ultimul timp m-am axat mai mult pe politică și pe discuții, să le zicem, generale despre evenimente, români sau oameni.

Astăzi vă voi vorbi despre un puști tare simpatic pe care l-am întâlnit zilele trecute, aproape întâmplător. Eram în autobuz și puștiul era împreună cu mama lui, foarte energic, vorbea în continuu, iar mama părea extenuată, se vedea foarte clar că nu îl mai suportă, probabil îi vorbise deja destul puștiul de dimineață și până la acea oră, având în vedere că era aproape ora 16.

Puștiul părea să aibă în jur de 4-5 ani, blonduț, cu ochi de un albastru ca cerul, foarte simpatic. Vorbind, vorbind, nefiind băgat în seamă de a sa mamă, m-am gândit că dacă tot mai aveam vreo 4-5 stații până să cobor ar fi bine să intru într-o discuție cu puștiul. Și așa am făcut, l-am salutat și am încercat să mă fiu cât mai atent la ceea ce spune, în așa fel încât să descoperim un subiect de discuție comun. Am ajuns, după multe alte opriri în alte diverse zone, precum „Uite, nene, ce mașină roșie acolo!” sau „De ce copacul ăla este așia?”, la o discuție legată de jocuri și de ceea ce își dorește să se devină când va fi mare, discuția în care poți antrena orice puști și nu vei fi niciodată îndeajuns de uimit de ce răspunsuri dau puștii. Ei bine, el mi-a zis că vrea să devină șofer „pă această mașinărie”, adică pe autobuz. A început să îmi spună că are o mini-colecție de autobuze, a început să mi le descrie-n culori, dimensiuni și „bârâituri” scoase. A mai spus că îi plac și jocurile cu autobuze și că nu trece nici măcar o zi fără să se joace măcar 5 minute un joc cu autobuze. În tot acest timp mama îl aproba și se uita la mine ușurată că puștiul nu mai este atent doar la ea și că are o mică pauză. Între timp ea a mai adăugat, pe un ton nehotărât: „Îi plac mult aceste jocuri cu autobuze, nu știu cum să îl conving să se gândească să facă ceva serios, domnule.”.

Mama a dat impresia că este chiar disperată de cum l-ar putea convinge pe puști să se gândească să facă altceva în viață. Am încercat să îi explic mamei micului șofer de autobuz că nu trebuie să fie îngrijorată, în timp puștiul își va găsi o altă pasiune, mult mai serioasă decât atât. Oricum, și aceasta este o meserie și trebuie să o realizeze cineva, în fine, prin aceasta se aduce un plus de valoarea societății. Dacă nu ar fi șoferi de autobuze, cine ar fi condus acea mașinărie?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *