Educația forțată în școala românească

Sistemul educațional românesc este defectuos, o știm bine. Funcționează după un model autoritar în care nu numai că elevii nu au niciun cuvânt de spus în fața maestrului, dar pasiunile, înclinațiile și talentele lor sunt ignorate fără a ține cont măcar într-o mică măsură de ele.

Totul este călcat de picioare, iar memoria de elefant este ridicată la rang de lege fundamentală, poți fi oricât de deștept, dacă nu ai memorie ești clasificat de către sistem drept retard.

Cred că e timpul să renunțăm la explicații precum „generație de sacrificiu”, „generație de tranziție”, aceasta dacă nu schimbăm cumva numele țării în „Tranzițomânia” sau „Sacrificomânia”. Ne aflăm în tranziție dinainte să ne naștem și murim tot cu gândul la schimbare. Uităm că schimbarea vine din noi, degeaba avem o „Românie a lucrului bine făcut” dacă noi nu punem mâna să facem România mai bună.

Așteptăm… Așteptăm… Așteptăm. Să facă statul, să schimbăm sistemul, să ne dea Uniunea Europeană, să vină alții să ne facă sau să ne ajute. Undeva trebuie să se rupă această buclă. Iar ruperea ei trebuie începută tocmai de la baza unei societăți, de la instrucția actorilor sociali care o compun. Poate termenul de „instrucție” poate fi înțeles de unii mult mai ușor prin cel de „educație”, prefer să nu pun egal între ele, nu vorbim de aceleași lucruri.

 

O instrucție defectuoasă creează actori sociali defecți. Schimbarea trebuie să vină din sistem, la rândul lui format doar din inepți și corupți. Soluția nu este să îi arătăm cu degetul, să-i înjurăm și să stăm cu mâinile în sân. Există instrucție și în afara școlii, îți poți învăța copilul să citească și în afara școlii. Îl poți lămuri că nu tot ceea ce îi spune doamna învățătoare la școală este tocmai corect, îl poți învăța să își pună întrebări și îl poți face să se folosească de curiozitate pentru a încerca să epuizeze subiectele care îi stârnesc interesul. Există viață și după un sistem de instrucție defect, iar resuscitarea sistemului poate veni doar din mediul familial, din ceea ce fac elevii în afara școlii. Atunci când el va ajunge acasă și se va apuca de citit și va refuza să își petreacă timpul cu laptopul sau tableta în brațe, atunci vom putea vorbi de schimbare în sistem.

 

Poate vă întrebați de unde va veni ea. Dacă ridicăm o generație ca aceasta, maeștrii, educatorii, profesorii vor fi obligați să se schimbe. Atunci când un elev vine la oră și îl pune pe profesor în imposibilitatea de a-i răspunde unei întrebări este un moment stânjenitor pentru atotputernicul învățător, preaplin de sine. Gândiți-vă ce s-ar întâmpla dacă o clasă sau măcar jumătate din ea ar fi în stare să facă acest lucru. Acum să nu gândim că trebuie să ne transformăm copiii în niște cârcotași care să încerce în continuu să îi pună pe profesori în dificultatea de a da răspunsuri anumitor întrebări.

 

Trebuie să ridicăm o generație care să aibă curajul de a pune întrebări, de a avea curajul de a critica, dar mai înainte de toate, fundamentul informațional pentru a face aceasta, iar această piatră de temelie trebuie creată în mod natural, fără artificialitate, nu trebuie să decurgă din niște monstruozități, numite lecții, pe care elevul trebuie să le asimileze tale quale, fără cel mai mic drept de a obiecta.

Continuând în registrul în care am început, schimbarea sistemului de instrucție va trebui pornită tocmai de la „reinstructajul instructorilor”. Degeaba reformăm sistemul și dăm legi, dacă punerea lor în aplicare nu este posibilă în prezența unor instructori reduși mintal și crescuți de un sistem defect, ei nu vor face altceva decât să perpetueze ceea ce cred ei drept bun, sistemul defect care i-a creat.

 

Ca lămurire finală, consider necesar faptul de a-mi prezenta opțiunea pentru termenul de „instructaj” în detrimentul celui de „educație”. Deși instructajul pare făcut într-un mod forțat, eu consider că instructajul presupune formarea unui cadru, a unei baze pe care să se construiască restul edificiului a ceea ce va urma să fie un profesionist în societate, un om întreg la minte, de care să depindă cei din jurul său, fără de care logica sistemului să se piardă. Instructajul presupune doar fixarea unor norme care să îi permită copilului să se dezvolte natural, o mică analogie, instrucția presupune construirea unei conducte care să permită pe mai târziu curgerea apei.

Sistemul din acest moment funcționează pe un mod de avarie, din inerție, educație făcută doar ca să fie.

 

Un singur lucru mai am de adăugat: „Țara ne vrea proști!”. Un sistem prost produce mase. Masele sunt categoria cea mai râvnită a clasei politice, se tem de individualitate, vor uniformitate, vor ca toată lumea să spună același lucru. Cum poți face aceasta în alt mod decât printr-un sistem educațional care servește raționamente de-a gata, schematizează gândirea actorilor sociali și îi transformă în niște mici roboți incapabili să răspundă unor stimuli veniți din partea mediului în care viețuiesc?

Declar experiment reușit.   Concluzia: o societate plină de idioți.  Să-nceapă balul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *